Noaptea de sânziene

Halucinant de la început până la sfârşit, ultimul roman eliadesc înglobează toate temele utilizate de autor în scrierile sale fantastice şi lucrările de specialitate. Personajele se conturează, prind viaţă în noaptea de Sânziene (24 iunie) când cerurile se deschid (“pentru cei care ştiu să le privească”), când maleficul şi beneficul ating punctul culminant, când magia şi miracolele sunt mai mult decât oricând posibile.

Autorul reuşeşte să redea acţiunea printr-o perfectă abolire a timpului, discursul din prezent contopindu-se cu rememorări cu accente magice ale unor întâmplări trecute. De-abia acum îşi găsesc acestea înţelesul pentru personajele legate între ele de fire nevăzute ca într-o frescă balzaciană.

Timpul şi Istoria sunt, de altfel, motivele centrale ale acestui roman de idei, personajele principale (Viziru şi Biriş) purtând lungi conversaţii asupra lor: “Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”

Istoria însă, de care Viziru are fobie, “el care ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei”, nu cruţă pe nimeni! Prinşi în labirinturile lor personale, având senzaţia, pe alocuri, că trăiesc o viaţă străină şi plasate pe fundalul terifiant al războiului, personajele romanului reacţionează în maniera lor în faţa acestui flagel; efect magic are patima unuia dintre personaje (Gheorghe Vasile) de a strânge toate volumele din Biblioteca pentru Toţi – mărturie că omul este capabil de orice pentru a accede la ritmurile cosmice, de a se integra atemporalităţii; Viziru ajunge pe front, dar îşi pierde soţia şi copilul. Femeile Nopţii sunt ciudate, animate de forţe invizibile, adevărate preotese şi, în acelaşi timp, îngeri trimişi eroilor.

Fericirea personajelor principale, aspirând la nemurire, la tinereţe fără bătrâneţe, nu pare să fie mai mult decât un vis. De fapt, aceasta este şi impresia cititorului: că pluteşte prin decorurile eliadeşti, unde personajele se comportă confuz, cu elanuri care-i plasează deasupra contemporanilor lor, cu resurse infinit superioare, cu un destin care le confirmă posibilităţile.

Şi totuşi, Mircea Eliade a înfăţişat oameni vii, pe care poţi să-i simţi: ţi-e teamă de Viziru când începe să vorbească despre Timp şi tu nu înţelegi, întocmai ca Ileana, îl iubeşti, îl înţelegi şi, cu durere, te resemnezi, ca Ioana, refuzi să fii consolat ca filosoful Biriş, ţi-e teamă pentru cărţile tale şi le păzeşti asemenea lui Gheorghe Vasile. Şi resimţi şi senzaţia că lângă tine au loc miracole, că viaţa poate dobândi accente misterioase dacă ştii s-o contempli şi dacă îţi pui întrebările potrivite.

O recenzie de: Ioana Ristea